Femeile plîng

Eu n-am vrut să fiu femeie, eu nici bărbat n-am vrut să fiu…

Dacă în nesfîrşitele şi chinuitoarele ore de travaliu cînd maică-mea măsura cu dinţii spetezele paturilor maternităţii, dacă în acele momente m-ar fi întrebat cineva cine sau ce mi-aş dori să fiu, dacă mi-ar fi dat cineva dreptul să aleg…azi aş fi gînd poate, poate aş fi respiraţie, aş fi mal de rîu poate, sau poate piatră de rîpă. Dar nu m-a întrebat nimeni…şi Creatorul m-a făcut femeie…proastă alegere.

În copilărie încercam din răsputeri să conving pe oricare se aventura să se pună cu ascuţimea mea de limbă că femeile şi bărbaţii sunt egali, în drepturi, în capacităţile de a conduce, în toate. Azi m-am convins că în grijă şi în lacrimi nu suntem egali. E o lume întreagă lacrima unei femei, tot ce are femeia cînd stă în genunchi şi veghează somnul pruncului său, e puterea femeii, e refugiul ei.

Femei şi bărbaţi…nu suntem egali! Nu suntem egali dar ne completăm. Femeile au nevoie de bărbaţi, de protecţia lor, de tandreţea lor.

Uneori, uneori simţi nevoia să strigi pînă la epuizare, simţi nevoia să te faci auzită, să dai din tine tot ce te frige pe dinăuntru şă să respiri uşurată… şi nu poţi…Plîngi atunci, plîngi! Lacrimile sunt rupturi din durerea ta, din fericirea ta, din singurătatea şi neputinţa ta, lasă-le să domine pntru o clipă, lasăle să-ţi reamintească ca eşti femeie…

Explore posts in the same categories: stări